Viața mea ar fi o continuă călătorie, popasurile mele s-ar petrece la localuri cu mâncare și băutură bune, iar cu simțurile mele foarte precise aș desemna în fiecare lună câte un restaurant care merită vizitat de cei mai pretențioși mîncăcioși.
Desigur, aș câștiga bani frumoși din asta. Toți marii producători de ustensile de bucătărie, toate televiziunile care găzduiesc show-uri culinare și-ar face reclamă pe blogul meu.
Desigur, nu aș accepta reclame din partea restaurantelor sau a cramelor. La urma urmei, aș fi doar o mare pofticioasă, însă mi-aș păstra coloana vertebrală dreaptă.
Mi-aș alege traseele după cum aș avea chef, după starea vremii sau după pofta de a mă plimba pe o stradă sau alta. Când nu aș călători, aș citi recenziile altora despre diferite localuri, aș căuta cârciumi mici, dar cochete pe Internet și mi-aș închipui noi destinații.
Nu mi-aș anunța niciodată sosirea într-un local, nu mi-aș declina identitatea, aș cere specialitatea casei și m-aș bucura de arome singură, urmărind ceilalți meseni și gustând atmosfera locului.
Aș fi o degustătoare foarte pretențioasă, m-ar interesa ceva mai mult gustul decât aspectul mâncării din farfurie, aș fi foarte atentă la felul în care băutura merge cu felul de mâncare degustat, dar și la cunoștințele chelnerului, la amabilitatea lui și la ținuta pe care o abordează.
M-aș simți foarte responsabilă, pentru că aș ști că reputația localului depinde în mare parte de cuvântul meu scris, dar aș fi și foarte competentă și sigură pe cunoștințele mele în materie de gastronomie.
Așa văd eu o variantă de viață frumoasă. O viață în care m-aș plimba între cele mai frumoase destinații și în care mi-aș încânta simțurile.
Și în care aș fi perfect capabilă să câștig bani din asta.
Dar eu nu știu mai nimic despre gastronomie. Oenologia mi-e complet străină.
Nu știu decât foarte vag ce vin merge cu ce fel de mâncare și mănânc destul de puțin variat. Foarte rar poposesc în vreun restaurant și nu am folosit niciodată cuțitul special pentru pește.
Probabil că mi-ar fi urât să călătoresc singură, mai ales în orașe necunoscute, și aș prefera să văd un film la mine acasă, ronțăind chipsuri.
Ei, dar dacă nici în propriile visuri nu suntem eroi, atunci când?
