Până nu demult, credeam că Ambasada Suediei la București este instituția care se pricepe cel mai bine la PR. Cu mult umor și prezență de spirit, suedezii au pe Facebook postări care devin virale. Nu o dată le-am văzut reproduse pe canalele de televiziune. Cu cât sunt evenimentele politice din România mai sumbre, cu atât ne devin suedezii mai simpatici.
Apoi am descoperit o agenție de recrutare cel puțin la fel de bună, dar mult mai prezentă pe Facebook: Lugera. E o plăcere să le urmărești anunțurile de angajare, cele mai multe scrise sub formă de mici pamflete. Mereu la curent cu evoluția știrilor naționale, aceste anunțuri mustesc de umor și inteligență, așa încât nu ai cum să nu le adori.
Nu am apelat niciodată la serviciile acestei companii și în acest moment am un job care mă satisface. Dar zău că, urmărindu-le postările, am căpătat drag de ei și, dacă vreodată aș avea nevoie de o slujbă, m-aș îndrepta spre ei. Mazăre, Firea, Barna, Ponta sunt personaje politice ironizate, fără ca măcar numele lor să fie pomenit. La fel diverse situații din politică, din administrație sau din sănătate.
Pentru a înțelege „unde bate” autorul, este, însă, absolut necesar să fii cu știrile la zi. Să urmărești constant ceea ce se întâmplă (mai ales) pe scena politică românească. Să te pasioneze politica și să fii implicat. Pentru că micile pamflete ale echipei Lugera nu îți dau mură în gură, ci te provoacă să gândești. Și să zâmbești.
E clar, echipa simpatică de la Lugera câștigă tot mai mulți susținători. Deja au peste 40.000 de urmăritori pe Facebook. Și sunt convinsă că numărul lor crește. Ei nu mai sunt doar o agenție de recrutare, ci o adevărată trupă de umor. Umor de calitate, inteligent, finuț.
Ceea ce demonstrează că au în echipa de PR oameni cu adevărat pricepuți. Iar asta mă face să cred că au oameni la fel de pricepuți și în celelalte departamente. Așa mi s-ar părea firesc, deși nu cunosc pe nimeni de acolo.
Oricum, până una, alta, eu mă mulțumesc să le urmăresc postările. Am simțit nevoia să scriu despre ei aici tocmai pentru că m-au uimit. În sensul bun al cuvântului. Și zău că nu m-au plătit pentru asta. De fapt, în afară de a le oferi like-uri, nu am luat legătura cu ei niciodată. Dar ce, parcă cu Răzvan Exarhu am vorbit vreodată? Nu. Dar asta nu înseamnă că nu vă pot îndemna să îl ascultați la Rock FM. Eu vă scriu despre oamenii faini. Despre oamenii care mă fac să râd.
Pentru că în România sunt prea multe fețe încruntate.
Oportunitati de angajare, joburi, locuri de munca pentru baimareni si maramureseni. Locuri de munca in Baia Mare si Maramures
duminică, 21 iulie 2019
duminică, 7 aprilie 2019
Tristețea satelor din România
De curând, am stat două săptămâni în casa părinților mei, ei fiind plecați din țară între timp. Era undeva chiar lângă Baia Mare, și făceam naveta cu autobuzul. Într-o dimineață, când voiam să vin la serviciu, m-a abordat în stația de autobuz un bărbat. Înalt, bine făcut, îmbrăcat sărăcăcios și cam vorbăreț. Din primul moment m-a întrebat dacă nu am nevoie de un ajutor în gospodărie.
Ar putea să lucreze sâmbăta, când e liber. În rest nu poate, e la serviciu. Are nevoie de bani, a fost condamnat pentru un accident rutier, săvârșit când se afla pe bicicletă, și are de plătit despăgubiri de 60 de milioane lei vechi.
Am stat puțin pe gânduri. Știam că părinții mei căutaseră în vara trecută ajutoare pentru muncile din gospodărie și nu găsiseră aproape pe nimeni. Doar câțiva bărbați neserioși, băutori, fără chef de muncă. Un asemenea zdrahon ar fi fost potrivit pentru sapă, pentru tunsul pomilor sau pentru culesul poamelor. Dar ceva m-a reținut. Omul știa unde locuiesc, deși eu nu îl văzusem în viața mea.
Asta m-a speriat puțin. Apoi, mi-a mărturisit că are probleme cu băutura. Chiar și accidentul de bicicletă ar fi fost cauzat de consumul de alcool. Un accident care îl lăsase cu o datorie imensă, sunt sigură că omul nu văzuse atâția bani în viața lui.
Nu l-am întrebat cum îl cheamă, nu i-am cerut numărul de telefon sau adresa. După ce am ajuns în oraș, am coborât la aceeași stație. El a luat-o înainte și s-a pierdut în mulțime. Eu m-am gândit la bietul tata, pe care nu îl țin puterile să facă tot ce e necesar pe lângă casă.
Vine primăvara. Pe la țară, muncile au început deja. Se sapă pământul, se pune arpagicul și mazărea. De acum și până la iarnă, zilele vor fi lungi și grele. Iar oameni care să lucreze cu ziua nu prea găsești. Nimeni nu vrea să se înhame la munci grele. E preferat câștigul facil. Iar cei care ar putea să ajute nu au ambiții: se mulțumesc cu bani pentru un pachet de țigări și o sticlă de tărie. După care, două zile sunt scoși din circuit.
E trist prin satele României. Populația îmbătrânește. Puterile oamenilor scad, iar muncile câmpului și cele de prin gospodărie sunt tot mai greu de săvârșit. Copiii acestor oameni în vârstă sunt, de cele mai multe ori, departe. Și la țară nu e nimeni care să ajute. Aceasta este tristețea casei lăsate în paragină, care se umple de păianjeni pe la colțuri.
Ar putea să lucreze sâmbăta, când e liber. În rest nu poate, e la serviciu. Are nevoie de bani, a fost condamnat pentru un accident rutier, săvârșit când se afla pe bicicletă, și are de plătit despăgubiri de 60 de milioane lei vechi.
Am stat puțin pe gânduri. Știam că părinții mei căutaseră în vara trecută ajutoare pentru muncile din gospodărie și nu găsiseră aproape pe nimeni. Doar câțiva bărbați neserioși, băutori, fără chef de muncă. Un asemenea zdrahon ar fi fost potrivit pentru sapă, pentru tunsul pomilor sau pentru culesul poamelor. Dar ceva m-a reținut. Omul știa unde locuiesc, deși eu nu îl văzusem în viața mea.
Asta m-a speriat puțin. Apoi, mi-a mărturisit că are probleme cu băutura. Chiar și accidentul de bicicletă ar fi fost cauzat de consumul de alcool. Un accident care îl lăsase cu o datorie imensă, sunt sigură că omul nu văzuse atâția bani în viața lui.
Nu l-am întrebat cum îl cheamă, nu i-am cerut numărul de telefon sau adresa. După ce am ajuns în oraș, am coborât la aceeași stație. El a luat-o înainte și s-a pierdut în mulțime. Eu m-am gândit la bietul tata, pe care nu îl țin puterile să facă tot ce e necesar pe lângă casă.
Vine primăvara. Pe la țară, muncile au început deja. Se sapă pământul, se pune arpagicul și mazărea. De acum și până la iarnă, zilele vor fi lungi și grele. Iar oameni care să lucreze cu ziua nu prea găsești. Nimeni nu vrea să se înhame la munci grele. E preferat câștigul facil. Iar cei care ar putea să ajute nu au ambiții: se mulțumesc cu bani pentru un pachet de țigări și o sticlă de tărie. După care, două zile sunt scoși din circuit.
E trist prin satele României. Populația îmbătrânește. Puterile oamenilor scad, iar muncile câmpului și cele de prin gospodărie sunt tot mai greu de săvârșit. Copiii acestor oameni în vârstă sunt, de cele mai multe ori, departe. Și la țară nu e nimeni care să ajute. Aceasta este tristețea casei lăsate în paragină, care se umple de păianjeni pe la colțuri.
luni, 18 martie 2019
De la om de afaceri la sinucigaș
Zilele trecute am fost în vizită la niște prieteni ai mei. Sunt soț și soție, tineri, hotărâți, și de mai bine de zece ani au o afacere mică, din care trăiesc.
Mi-au povestit despre doi prieteni ai lor, amândoi artiști, care au încercat în repetate rânduri să reușească în afaceri și au dat greș de fiecare dată. Primul se sinucisese. Al doilea avusese și ceva probleme în familie, s-au adăugat nereușitele în afaceri, și s-a sinucis și el foarte recent.
Mai am cunoștințe care și-au încercat norocul în domeniul businessului. Nu s-a sinucis nimeni, nu vă speriați, nu am dat-o definitiv pe noir. Dar toți se plâng despre cât e de greu, despre nivelul mare al taxelor, despre numeroasele controale, despre condițiile care li se pun micilor întreprinzători și care sunt aproape imposibil de îndeplinit.
Nu e vorba doar despre valoarea taxelor, ci și despre impredictibilitatea lor. În ultimii doi ani, legislația fiscală s-a schimbat de peste 200 de ori.
Oricât ți-ai dori să fii de corect, este aproape imposibil să ții pasul cu acest ritm de modificare a Codului fiscal.
Acești prieteni ai mei, despre care vă vorbeam la început, au orgoliul corectitudinii. Ei vor să respecte legea în cele mai mici detalii și le cer și celorlalți să facă la fel. Fie că sunt prieteni, cunoscuți sau politicieni. Și de multe ori îi văd că sunt disperați.
Văd că le e foarte greu să se mențină pe linia de plutire în aceste condiții. Căci nu este vorba despre îmbogățire, nu este vorba despre a aduna averi, ci tocmai de a se menține pe linia de plutire.
Știu că, tocmai din aceste motive, unii au optat pentru o altă soluție. Au o afacere acasă, pe care nu o declară, pentru care nu plătesc taxe, chirii sau salarii. Și nu e vorba că ar avea mentalitate de infractori. Ei chiar și-ar dori să aibă o afacere pe bune, așa cum scrie la carte.
Dar au analizat și răsanalizat tot ceea ce ar implica asta și și-au dat seama că le-ar fi imposibil. Iar atunci când ai o familie de întreținut, accepți până la urmă să ai un somn mai agitat noaptea, dar să poți pune niște mâncare pe masă a doua zi dimineața.
Să nu ne mirăm că numărul firmelor din România este atât de mic. Că suntem la coada Europei în ceea ce privește numărul de IMM-uri la mia de locuitori. Nu e nimic surprinzător în asta, explicațiile ne sunt la îndemână.
Și totuși e trist, foarte trist.
Mi-au povestit despre doi prieteni ai lor, amândoi artiști, care au încercat în repetate rânduri să reușească în afaceri și au dat greș de fiecare dată. Primul se sinucisese. Al doilea avusese și ceva probleme în familie, s-au adăugat nereușitele în afaceri, și s-a sinucis și el foarte recent.
Mai am cunoștințe care și-au încercat norocul în domeniul businessului. Nu s-a sinucis nimeni, nu vă speriați, nu am dat-o definitiv pe noir. Dar toți se plâng despre cât e de greu, despre nivelul mare al taxelor, despre numeroasele controale, despre condițiile care li se pun micilor întreprinzători și care sunt aproape imposibil de îndeplinit.
Nu e vorba doar despre valoarea taxelor, ci și despre impredictibilitatea lor. În ultimii doi ani, legislația fiscală s-a schimbat de peste 200 de ori.
Oricât ți-ai dori să fii de corect, este aproape imposibil să ții pasul cu acest ritm de modificare a Codului fiscal.
Acești prieteni ai mei, despre care vă vorbeam la început, au orgoliul corectitudinii. Ei vor să respecte legea în cele mai mici detalii și le cer și celorlalți să facă la fel. Fie că sunt prieteni, cunoscuți sau politicieni. Și de multe ori îi văd că sunt disperați.
Văd că le e foarte greu să se mențină pe linia de plutire în aceste condiții. Căci nu este vorba despre îmbogățire, nu este vorba despre a aduna averi, ci tocmai de a se menține pe linia de plutire.
Știu că, tocmai din aceste motive, unii au optat pentru o altă soluție. Au o afacere acasă, pe care nu o declară, pentru care nu plătesc taxe, chirii sau salarii. Și nu e vorba că ar avea mentalitate de infractori. Ei chiar și-ar dori să aibă o afacere pe bune, așa cum scrie la carte.
Dar au analizat și răsanalizat tot ceea ce ar implica asta și și-au dat seama că le-ar fi imposibil. Iar atunci când ai o familie de întreținut, accepți până la urmă să ai un somn mai agitat noaptea, dar să poți pune niște mâncare pe masă a doua zi dimineața.
Să nu ne mirăm că numărul firmelor din România este atât de mic. Că suntem la coada Europei în ceea ce privește numărul de IMM-uri la mia de locuitori. Nu e nimic surprinzător în asta, explicațiile ne sunt la îndemână.
Și totuși e trist, foarte trist.
vineri, 15 februarie 2019
Dacă aș fi degustător
Dacă cineva mi-ar spune: Visează! Poți să fii ce vrei tu să fii!, i-aș spune că mi-aș dori să fiu degustător. Să am un blog pe care să îl citească toți gurmanzii și pe care să dau note restaurantelor din întreaga Europă.
Viața mea ar fi o continuă călătorie, popasurile mele s-ar petrece la localuri cu mâncare și băutură bune, iar cu simțurile mele foarte precise aș desemna în fiecare lună câte un restaurant care merită vizitat de cei mai pretențioși mîncăcioși.
Desigur, aș câștiga bani frumoși din asta. Toți marii producători de ustensile de bucătărie, toate televiziunile care găzduiesc show-uri culinare și-ar face reclamă pe blogul meu.
Desigur, nu aș accepta reclame din partea restaurantelor sau a cramelor. La urma urmei, aș fi doar o mare pofticioasă, însă mi-aș păstra coloana vertebrală dreaptă.
Mi-aș alege traseele după cum aș avea chef, după starea vremii sau după pofta de a mă plimba pe o stradă sau alta. Când nu aș călători, aș citi recenziile altora despre diferite localuri, aș căuta cârciumi mici, dar cochete pe Internet și mi-aș închipui noi destinații.
Nu mi-aș anunța niciodată sosirea într-un local, nu mi-aș declina identitatea, aș cere specialitatea casei și m-aș bucura de arome singură, urmărind ceilalți meseni și gustând atmosfera locului.
Aș fi o degustătoare foarte pretențioasă, m-ar interesa ceva mai mult gustul decât aspectul mâncării din farfurie, aș fi foarte atentă la felul în care băutura merge cu felul de mâncare degustat, dar și la cunoștințele chelnerului, la amabilitatea lui și la ținuta pe care o abordează.
M-aș simți foarte responsabilă, pentru că aș ști că reputația localului depinde în mare parte de cuvântul meu scris, dar aș fi și foarte competentă și sigură pe cunoștințele mele în materie de gastronomie.
Așa văd eu o variantă de viață frumoasă. O viață în care m-aș plimba între cele mai frumoase destinații și în care mi-aș încânta simțurile.
Și în care aș fi perfect capabilă să câștig bani din asta.
Dar eu nu știu mai nimic despre gastronomie. Oenologia mi-e complet străină.
Nu știu decât foarte vag ce vin merge cu ce fel de mâncare și mănânc destul de puțin variat. Foarte rar poposesc în vreun restaurant și nu am folosit niciodată cuțitul special pentru pește.
Probabil că mi-ar fi urât să călătoresc singură, mai ales în orașe necunoscute, și aș prefera să văd un film la mine acasă, ronțăind chipsuri.
Ei, dar dacă nici în propriile visuri nu suntem eroi, atunci când?
Viața mea ar fi o continuă călătorie, popasurile mele s-ar petrece la localuri cu mâncare și băutură bune, iar cu simțurile mele foarte precise aș desemna în fiecare lună câte un restaurant care merită vizitat de cei mai pretențioși mîncăcioși.
Desigur, aș câștiga bani frumoși din asta. Toți marii producători de ustensile de bucătărie, toate televiziunile care găzduiesc show-uri culinare și-ar face reclamă pe blogul meu.
Desigur, nu aș accepta reclame din partea restaurantelor sau a cramelor. La urma urmei, aș fi doar o mare pofticioasă, însă mi-aș păstra coloana vertebrală dreaptă.
Mi-aș alege traseele după cum aș avea chef, după starea vremii sau după pofta de a mă plimba pe o stradă sau alta. Când nu aș călători, aș citi recenziile altora despre diferite localuri, aș căuta cârciumi mici, dar cochete pe Internet și mi-aș închipui noi destinații.
Nu mi-aș anunța niciodată sosirea într-un local, nu mi-aș declina identitatea, aș cere specialitatea casei și m-aș bucura de arome singură, urmărind ceilalți meseni și gustând atmosfera locului.
Aș fi o degustătoare foarte pretențioasă, m-ar interesa ceva mai mult gustul decât aspectul mâncării din farfurie, aș fi foarte atentă la felul în care băutura merge cu felul de mâncare degustat, dar și la cunoștințele chelnerului, la amabilitatea lui și la ținuta pe care o abordează.
M-aș simți foarte responsabilă, pentru că aș ști că reputația localului depinde în mare parte de cuvântul meu scris, dar aș fi și foarte competentă și sigură pe cunoștințele mele în materie de gastronomie.
Așa văd eu o variantă de viață frumoasă. O viață în care m-aș plimba între cele mai frumoase destinații și în care mi-aș încânta simțurile.
Și în care aș fi perfect capabilă să câștig bani din asta.
Dar eu nu știu mai nimic despre gastronomie. Oenologia mi-e complet străină.
Nu știu decât foarte vag ce vin merge cu ce fel de mâncare și mănânc destul de puțin variat. Foarte rar poposesc în vreun restaurant și nu am folosit niciodată cuțitul special pentru pește.
Probabil că mi-ar fi urât să călătoresc singură, mai ales în orașe necunoscute, și aș prefera să văd un film la mine acasă, ronțăind chipsuri.
Ei, dar dacă nici în propriile visuri nu suntem eroi, atunci când?
sâmbătă, 19 ianuarie 2019
Un job pentru copilul nostru
Fetița care mereu îi face frizuri păpușii preferate va deveni, când va crește, un hairstylist celebru. Cea care îi schimbă hainele păpușii de câteva ori în decurs de o oră va deveni creatoare de modă. Dacă s-ar inventa păpușa căreia să îi crească unghiile, cu siguranță am avea fetițe care și-ar dori să devină manichiuriste-pedichiuriste.
Băiatul care desenează monștri din câteva linii încâlcite va deveni pictor sau arhitect. Cel care are o colecție de mașinuțe va deveni pilot de formula 1. Sau, de ce nu, șofer pe mașina de gunoi, așa cum își dorea cu ardoare nepoțelul meu, în urmă cu câțiva ani. Copila care ia ore de balet după școală va deveni o vedetă internațională. Băiatul care bate mingea în fața blocului va fi un al doilea Hagi. Fetița care gătește sarmale din frunze de minciunică și nisip ud va deveni un chef admirabil. Sau, măcar, o gospodină de treabă.
Așa le place părinților să se amăgească, încă de când copiii lor încep să umble și capătă un minim de independență. X-ul, necunoscuta viitorului, ne sperie într-atât, încât mereu încercăm să-l îmblânzim. Căutăm semne în fiecare gest al copilului, în fiecare jucărie aleasă, în fiecare gângurit. Nu degeaba, la botez, copilul este pus să aleagă dintr-un grup de obiecte, pentru a i se putea prezice viitorul.
În general, ne dorim un viitor strălucitor pentru copiii noștri. Nu vrem să devină doar simpli profesori, ci profesori celebri, nu doar actori într-un teatru de provincie, ci actori pe care să-i cunoască toți românii ș.a.m.d. Psihologic, e explicabil. Deși a fi celebru nu înseamnă neapărat a fi și fericit.
Toate aceste previziuni, enunțate în primul paragraf, sunt, de obicei, simple plăsmuiri ale noastre. De cele mai multe ori, nu se întâmplă așa. Preocupările din copilărie se pierd în timp, altele rămân plăceri nevinovate, și doar arareori se regăsesc în meseria noastră din viața de adult.
Altfel, am fi toți creatori de modă și piloți de formula 1. Nimeni nu ar fi funcționar sau politician sau casier sau contabil. Există meserii care au o aură ce fascinează, și meserii considerate plictisitoare sau marcate de rutină. Cu toate acestea, odată trecută vârsta reveriilor, ne alegem viitorul într-un mod mult mai pragmatic.
Nu se poate prevedea viitoarea meserie a copilului atunci când acesta are 5 sau 10 ani. De abia la vârsta adolescenței încep să se cristalizeze în mintea tânărului preocupările care l-ar putea atrage ca adult. Chiar și așa, în curând situațiile în care cineva își alege o meserie pentru întreaga viață vor fi tot mai rare.
Oamenii vor trebui să fie foarte flexibili pentru a-și putea găsi un loc de muncă suficient de convenabil. Pe de altă parte, peste câțiva ani multe dintre meseriile de azi nu vor mai exista, fiind înlocuite cu altele.
Singura abilitate de care vom avea cu siguranță nevoie va fi capacitatea de a lucra cu calculatorul și cu celelalte instrumente inteligente. Iar în această privință, copiii din ziua de azi par să se descurce excelent.
Băiatul care desenează monștri din câteva linii încâlcite va deveni pictor sau arhitect. Cel care are o colecție de mașinuțe va deveni pilot de formula 1. Sau, de ce nu, șofer pe mașina de gunoi, așa cum își dorea cu ardoare nepoțelul meu, în urmă cu câțiva ani. Copila care ia ore de balet după școală va deveni o vedetă internațională. Băiatul care bate mingea în fața blocului va fi un al doilea Hagi. Fetița care gătește sarmale din frunze de minciunică și nisip ud va deveni un chef admirabil. Sau, măcar, o gospodină de treabă.
Așa le place părinților să se amăgească, încă de când copiii lor încep să umble și capătă un minim de independență. X-ul, necunoscuta viitorului, ne sperie într-atât, încât mereu încercăm să-l îmblânzim. Căutăm semne în fiecare gest al copilului, în fiecare jucărie aleasă, în fiecare gângurit. Nu degeaba, la botez, copilul este pus să aleagă dintr-un grup de obiecte, pentru a i se putea prezice viitorul.
În general, ne dorim un viitor strălucitor pentru copiii noștri. Nu vrem să devină doar simpli profesori, ci profesori celebri, nu doar actori într-un teatru de provincie, ci actori pe care să-i cunoască toți românii ș.a.m.d. Psihologic, e explicabil. Deși a fi celebru nu înseamnă neapărat a fi și fericit.
Toate aceste previziuni, enunțate în primul paragraf, sunt, de obicei, simple plăsmuiri ale noastre. De cele mai multe ori, nu se întâmplă așa. Preocupările din copilărie se pierd în timp, altele rămân plăceri nevinovate, și doar arareori se regăsesc în meseria noastră din viața de adult.
Altfel, am fi toți creatori de modă și piloți de formula 1. Nimeni nu ar fi funcționar sau politician sau casier sau contabil. Există meserii care au o aură ce fascinează, și meserii considerate plictisitoare sau marcate de rutină. Cu toate acestea, odată trecută vârsta reveriilor, ne alegem viitorul într-un mod mult mai pragmatic.
Nu se poate prevedea viitoarea meserie a copilului atunci când acesta are 5 sau 10 ani. De abia la vârsta adolescenței încep să se cristalizeze în mintea tânărului preocupările care l-ar putea atrage ca adult. Chiar și așa, în curând situațiile în care cineva își alege o meserie pentru întreaga viață vor fi tot mai rare.
Oamenii vor trebui să fie foarte flexibili pentru a-și putea găsi un loc de muncă suficient de convenabil. Pe de altă parte, peste câțiva ani multe dintre meseriile de azi nu vor mai exista, fiind înlocuite cu altele.
Singura abilitate de care vom avea cu siguranță nevoie va fi capacitatea de a lucra cu calculatorul și cu celelalte instrumente inteligente. Iar în această privință, copiii din ziua de azi par să se descurce excelent.
sâmbătă, 5 ianuarie 2019
Un job în plus, înainte de sărbători
Se apropie Crăciunul și, odată cu el, ne cuprinde panica. Pentru că frumusețea sărbătorilor e, de obicei, asociată cu cheltuielile mari. Avem nevoie de bani pentru cadouri, cu atât mai mult dacă avem copii, avem nevoie de bani pentru meniul de sărbători, pentru brad, pentru haine și pantofi noi, eventual pentru petrecerea de Revelion și chiar pentru o călătorie, dacă ne dorim ca Anul Nou să nu ne prindă în localitatea unde trăim. Renunțarea la oricare dintre aceste plăceri ne-ar face nefericiți și adevărul este că ne-ar strica sărbătorile.
Așa că avem nevoie de bani în plus. Deci va trebui să muncim în plus, pe lângă jobul nostru obișnuit. De obicei, în astfel de situații ne salvează talentul. O persoană pricepută la IT poate să configureze pagini web sau să tehnoredacteze cărți, spre exemplu. O persoană care știe să coasă la mașină poate obține niște bănuți din această activitate. O persoană cu simț artistic poate confecționa ornamente de sărbători. Important e ca investiția să fie minimă și câștigul rapid. De preferat, să se poată lucra de acasă. Pentru aceasta, se va apela la orice mijloc de publicitate posibil, de la profilul personal de Facebook la anunțurile lipite în scările blocurilor.
În general, în această perioadă, e destul de greu de găsit forță de muncă. Firmele sunt mult mai dispuse să facă angajări. Pentru cineva dispus să muncească din greu pentru câțiva bani în plus nu ar fi dificil de găsit un loc de muncă.
Nu e recomandabil, însă, să vă întindeți mai mult decât vă e plapuma. Altfel spus, nu intrați în datorii de dragul de a avea sărbători bogate. E riscant și va trebui să munciți foarte mult pentru a le acoperi. Mai bine gândiți-vă că cei din jur vă apreciază pentru ceea ce sunteți, nu pentru darurile pe care le faceți, sau nu pentru valoarea lor financiară. Un dar simbolic poate avea la fel de mult impact, dacă este dăruit cu dragoste.
Pe de altă parte, de sărbători românii au mereu tendința de a face prea multe cumpărături. Își umplu căruciorul de cumpărături cu mâncare, de parcă ar veni sfârșitul lumii. Și după câteva zile, mare parte din produsele cumpărate ajung în coșul de gunoi. Nu e mai înțelept să cumpărăm doar atât cât avem nevoie? Sărbătorile nu ar fi mai puțin frumoase și, în plus, am rămâne cu niște bănuți în buzunar.
De multe ori, tot ce ne dorim de sărbători este să petrecem mai mult timp împreună cu cei dragi. Să simțim cum ne înconjoară dragostea lor. Să râdem împreună. Să gătim împreună, să împachetăm cadouri împreună, să ieșim împreună în oraș. Peste un an, probabil vom fi uitat ce daruri am primit, da aceste momente ne vor rămâne cu siguranță în memorie.
Așa că avem nevoie de bani în plus. Deci va trebui să muncim în plus, pe lângă jobul nostru obișnuit. De obicei, în astfel de situații ne salvează talentul. O persoană pricepută la IT poate să configureze pagini web sau să tehnoredacteze cărți, spre exemplu. O persoană care știe să coasă la mașină poate obține niște bănuți din această activitate. O persoană cu simț artistic poate confecționa ornamente de sărbători. Important e ca investiția să fie minimă și câștigul rapid. De preferat, să se poată lucra de acasă. Pentru aceasta, se va apela la orice mijloc de publicitate posibil, de la profilul personal de Facebook la anunțurile lipite în scările blocurilor.
În general, în această perioadă, e destul de greu de găsit forță de muncă. Firmele sunt mult mai dispuse să facă angajări. Pentru cineva dispus să muncească din greu pentru câțiva bani în plus nu ar fi dificil de găsit un loc de muncă.
Nu e recomandabil, însă, să vă întindeți mai mult decât vă e plapuma. Altfel spus, nu intrați în datorii de dragul de a avea sărbători bogate. E riscant și va trebui să munciți foarte mult pentru a le acoperi. Mai bine gândiți-vă că cei din jur vă apreciază pentru ceea ce sunteți, nu pentru darurile pe care le faceți, sau nu pentru valoarea lor financiară. Un dar simbolic poate avea la fel de mult impact, dacă este dăruit cu dragoste.
Pe de altă parte, de sărbători românii au mereu tendința de a face prea multe cumpărături. Își umplu căruciorul de cumpărături cu mâncare, de parcă ar veni sfârșitul lumii. Și după câteva zile, mare parte din produsele cumpărate ajung în coșul de gunoi. Nu e mai înțelept să cumpărăm doar atât cât avem nevoie? Sărbătorile nu ar fi mai puțin frumoase și, în plus, am rămâne cu niște bănuți în buzunar.
De multe ori, tot ce ne dorim de sărbători este să petrecem mai mult timp împreună cu cei dragi. Să simțim cum ne înconjoară dragostea lor. Să râdem împreună. Să gătim împreună, să împachetăm cadouri împreună, să ieșim împreună în oraș. Peste un an, probabil vom fi uitat ce daruri am primit, da aceste momente ne vor rămâne cu siguranță în memorie.
joi, 3 ianuarie 2019
În slujba copiilor defavorizați
De curând a avut loc, la București, Târgul Internațional de Carte Gaudeamus. Am fost și eu prin zonă, în penultima zi a târgului, sâmbătă. În clădirea imensă a Romexpo, lume multă, îmbulzeală, o mulțime de edituri, de la cele mai mari până la cele minuscule, tone de cărți, murmur, „vedete” peste care riscai să dai din cinci în cinci minute, microfoane, camere de filmat, POS-uri.
Știam exact ce căutam, îmi făcusem temele de acasă. O carte nouă de la Humanitas, una nouă de la Polirom, una de poezie de la Charmides și niște audiobook-uri pentru nepoții mei de la Editura Casa Radio. Dacă primele două edituri le-am găsit fără probleme, pe celelalte două, mult mai mici, mi-a fost mai greu să le dibuiesc. Rătăceam debusolată prin mulțime, cu ochii pe panourile cu numele editurilor, stresată să nu întârzii la propria lansare de carte, când mă oprește o fetiță. Avea în jur de 18 ani, cred, părul lung și drept, niște ochi umezi, foarte expresivi, iar în mâini, un telefon, un pix și niște coli de hârtie.
Mă salută, se prezintă politicos și mă întreabă dacă nu aș dori să donez pentru copiii din Bacău. Îmi spune că reprezintă UNICEF și că pot face o donație recurentă de minim 15 lei, care, dacă accept, urmează să mi se retragă direct din contul bancar.
Departe de a fi o persoană cu venituri mari, sunt însă sensibilă la campaniile de donare de fonduri, atunci când cauza mă convinge. Donez pentru cauze civice și sociale și, chiar dacă toate aceste sume sunt simbolice, faptul că mă implic într-un fel, atât cât pot, mă face să mă simt bine și utilă societății.
Așa că am acceptat imediat, dar i-am spus tinerei că sunt foarte grăbită. Am văzut-o că insistă și că se precipită, avea de completat niște formulare și încerca să facă toate acestea cât mai repede posibil.
A chemat în ajutor un băiat, un coleg al ei, care s-a prezentat și el foarte politicos și a început să completeze un alt formular. Cum nu îmi știam codul IBAN, tânăra a trebuit să sune la bancă, apoi eu am vorbit cu o funcționară, care mi-a dictat codul. Toate acestea au durat câteva minute bune. Am primit și niște acte prin care se certifica faptul că sunt de acord cu donația.
Inițial am fost puțin suspicioasă. Mă gândeam că poate am în față niște șmecherași care și-au propus să profite de aglomerația de la târg și, prin înșelăciune, să facă rost de niște sume frumușele. Dar legitimațiile tinerilor și antetul foilor pe care le aveau în mâini m-au convins. Totul părea oficial. După două zile, am primit un telefon de la UNICEF, prin care mi se confirma donația și mi se cerea un feedback cu privire la cei doi voluntari.
Mi-am amintit privirea fetei. Părea puțin speriată de ceea ce avea de făcut, și totuși dornică să iasă totul bine. S-a oferit să vină cu mine prin târg, ca să nu mă rețină de la treburile mele. A fost tot timpul amabilă și drăguță. Iar eu m-am gândit cât de nesuferită pot fi uneori și ce job greu și-a ales tânăra din fața mea.
Să lucrezi cu oamenii e dificil întotdeauna. Nu știu dacă cei doi tineri erau angajați sau făceau voluntariat, dar i-am admirat din tot sufletul. Și încă o dată m-am gândit că, dacă suntem sănătoși, nu avem nicio scuză să nu muncim. Oricât de greu ar fi.
Știam exact ce căutam, îmi făcusem temele de acasă. O carte nouă de la Humanitas, una nouă de la Polirom, una de poezie de la Charmides și niște audiobook-uri pentru nepoții mei de la Editura Casa Radio. Dacă primele două edituri le-am găsit fără probleme, pe celelalte două, mult mai mici, mi-a fost mai greu să le dibuiesc. Rătăceam debusolată prin mulțime, cu ochii pe panourile cu numele editurilor, stresată să nu întârzii la propria lansare de carte, când mă oprește o fetiță. Avea în jur de 18 ani, cred, părul lung și drept, niște ochi umezi, foarte expresivi, iar în mâini, un telefon, un pix și niște coli de hârtie.
Mă salută, se prezintă politicos și mă întreabă dacă nu aș dori să donez pentru copiii din Bacău. Îmi spune că reprezintă UNICEF și că pot face o donație recurentă de minim 15 lei, care, dacă accept, urmează să mi se retragă direct din contul bancar.
Departe de a fi o persoană cu venituri mari, sunt însă sensibilă la campaniile de donare de fonduri, atunci când cauza mă convinge. Donez pentru cauze civice și sociale și, chiar dacă toate aceste sume sunt simbolice, faptul că mă implic într-un fel, atât cât pot, mă face să mă simt bine și utilă societății.
Așa că am acceptat imediat, dar i-am spus tinerei că sunt foarte grăbită. Am văzut-o că insistă și că se precipită, avea de completat niște formulare și încerca să facă toate acestea cât mai repede posibil.
A chemat în ajutor un băiat, un coleg al ei, care s-a prezentat și el foarte politicos și a început să completeze un alt formular. Cum nu îmi știam codul IBAN, tânăra a trebuit să sune la bancă, apoi eu am vorbit cu o funcționară, care mi-a dictat codul. Toate acestea au durat câteva minute bune. Am primit și niște acte prin care se certifica faptul că sunt de acord cu donația.
Inițial am fost puțin suspicioasă. Mă gândeam că poate am în față niște șmecherași care și-au propus să profite de aglomerația de la târg și, prin înșelăciune, să facă rost de niște sume frumușele. Dar legitimațiile tinerilor și antetul foilor pe care le aveau în mâini m-au convins. Totul părea oficial. După două zile, am primit un telefon de la UNICEF, prin care mi se confirma donația și mi se cerea un feedback cu privire la cei doi voluntari.
Mi-am amintit privirea fetei. Părea puțin speriată de ceea ce avea de făcut, și totuși dornică să iasă totul bine. S-a oferit să vină cu mine prin târg, ca să nu mă rețină de la treburile mele. A fost tot timpul amabilă și drăguță. Iar eu m-am gândit cât de nesuferită pot fi uneori și ce job greu și-a ales tânăra din fața mea.
Să lucrezi cu oamenii e dificil întotdeauna. Nu știu dacă cei doi tineri erau angajați sau făceau voluntariat, dar i-am admirat din tot sufletul. Și încă o dată m-am gândit că, dacă suntem sănătoși, nu avem nicio scuză să nu muncim. Oricât de greu ar fi.
Ce vrem de la un job?
Am o prietenă care de ceva vreme își caută un job. Motivul pentru care nu și-a găsit până acum o slujbă este că își dorește una care să-i placă și care să îi asigure, în același timp, un salariu bun. Am stat de vorbă despre asta și mi-am dat seama că ei i se pare absolut normal să își dorească un astfel de job. Și mie mi se pare la fel de normal.
Problema este că mulți dintre cei din jurul ei nu îi dau dreptate. Unora li se pare că are pretenții exagerate și că ar trebui să mai lase de la ea, pentru a scăpa de statutul de șomeră. Iar ea se simte neînțeleasă și nedreptățită.
Să ne dorim să mergem cu plăcere la serviciu este ceva firesc. Stăm cel puțin opt ore pe zi la serviciu, iar a avea o ocupație care ne displace în tot acest răstimp poate fi devastator pentru psihicul nostru. În plus, suntem mult mai eficienți atunci când muncim cu plăcere, decât atunci când lucrul ni se pare o corvoadă. Pe de altă parte, a fi răsplătiți financiar corect este iarăși o pretenție legitimă.
Chiar dacă munca noastră ne place, noi totuși muncim pentru un salariu, altfel am putea găsi alte activități cu care să ne umplem timpul respectiv: să ne relaxăm, să dormim, să citim, să stăm cu copiii noștri etc. Este normal să ne dorim să putem duce o viață decentă cu salariul pe care îl avem și să ne putem satisface nevoi dintre cele mai diverse.
O altă preocupare a celor care muncesc în colectivități este legată de șefi și de colegii de serviciu. Dacă aceștia se poartă într-un mod nepotrivit, pot genera stres asupra angajatului. În consecință, acesta va fi mai puțin atent la sarcinile de serviciu și va fi mai puțin eficient.
Din păcate, sunt rari angajaii care se pot lăuda cu toate aceste trei avantaje: o coupație care să le placă, un salariu satisfăcător și o atmosferă plăcută la serviciu. De cele mai multe ori, ne vedem nevoiți să renunțăm la cel puțin unul dintre aceste trei avantaje. Rămâne la latitudinea noastră să cumpănim care sunt cele mai importante pentru noi, cele la care nu putem renunța, și să ne alegem jobul în consecință.
Alegerea unui job este întotdeauna o sarcină dificilă. Pe lângă criteriile enumerate mai sus, mai sunt și altele care trag la cântar. Printre ele, mult invocată este posibilitatea de a avansa. Ar mai fi condițiile de muncă sau avantajele conexe salariului. Este bine, însă, că atunci când constatăm că am luat o decizie greșită, iar jobul nostru nu este așa cum ne așteptam, îl putem schimba oricând.
Din fericire, vremurile în care românii erau repartizați la un loc de muncă pe viață s-au dus.
Problema este că mulți dintre cei din jurul ei nu îi dau dreptate. Unora li se pare că are pretenții exagerate și că ar trebui să mai lase de la ea, pentru a scăpa de statutul de șomeră. Iar ea se simte neînțeleasă și nedreptățită.
Să ne dorim să mergem cu plăcere la serviciu este ceva firesc. Stăm cel puțin opt ore pe zi la serviciu, iar a avea o ocupație care ne displace în tot acest răstimp poate fi devastator pentru psihicul nostru. În plus, suntem mult mai eficienți atunci când muncim cu plăcere, decât atunci când lucrul ni se pare o corvoadă. Pe de altă parte, a fi răsplătiți financiar corect este iarăși o pretenție legitimă.
Chiar dacă munca noastră ne place, noi totuși muncim pentru un salariu, altfel am putea găsi alte activități cu care să ne umplem timpul respectiv: să ne relaxăm, să dormim, să citim, să stăm cu copiii noștri etc. Este normal să ne dorim să putem duce o viață decentă cu salariul pe care îl avem și să ne putem satisface nevoi dintre cele mai diverse.
O altă preocupare a celor care muncesc în colectivități este legată de șefi și de colegii de serviciu. Dacă aceștia se poartă într-un mod nepotrivit, pot genera stres asupra angajatului. În consecință, acesta va fi mai puțin atent la sarcinile de serviciu și va fi mai puțin eficient.
Din păcate, sunt rari angajaii care se pot lăuda cu toate aceste trei avantaje: o coupație care să le placă, un salariu satisfăcător și o atmosferă plăcută la serviciu. De cele mai multe ori, ne vedem nevoiți să renunțăm la cel puțin unul dintre aceste trei avantaje. Rămâne la latitudinea noastră să cumpănim care sunt cele mai importante pentru noi, cele la care nu putem renunța, și să ne alegem jobul în consecință.
Alegerea unui job este întotdeauna o sarcină dificilă. Pe lângă criteriile enumerate mai sus, mai sunt și altele care trag la cântar. Printre ele, mult invocată este posibilitatea de a avansa. Ar mai fi condițiile de muncă sau avantajele conexe salariului. Este bine, însă, că atunci când constatăm că am luat o decizie greșită, iar jobul nostru nu este așa cum ne așteptam, îl putem schimba oricând.
Din fericire, vremurile în care românii erau repartizați la un loc de muncă pe viață s-au dus.
recomandam
miercuri, 2 ianuarie 2019
Cele 17 legi ale muncii in echipa, identificate de John C. Maxwell
*cu recomandarea sa cititi si cartea, pentru mai multe informatii.
1. Legea Semnificatiei – Nu poti realiza nimic cu adevarat valoros, de unul singur. Echipele implica un numar mai mare de persoane, ceea ce presupune existenta mai multor resurse, mai multe idei si a unei energii mai mari decat in cazul unei singure persoane.
2. Legea imaginii de ansamblu – Scopul este mai important decat rolul. Totul incepe cu o viziune. Trebuie sa aveti un scop comun pentru a deveni o echipa.Daca esti liderul echipei, trebuie sa "arati" tuturor scopul, sa-i ajuti sa-l adopte si sa actioneze pentru indeplinirea lui .
3. Legea Nisei- Toti jucatorii au un loc al lor caruia ii adauga cea mai mare valoare. Fiecare membru al echipei are un loc bine stabilit si pentru care are abilinatile necesare. Un manager de succes stie sa plaseze corespunzator oamenii, astfel incat fiecare sa faca mai mult si mai bine ceea ce ii place si stie.
4. Legea multelui Everest – Pe masura ce provocarea devine din ce in ce mai mare, munca in echipa devine din ce in ce mai necesara. Dimensiunea visului/ scopului trebuie sa determine dimeniunea echipei. Atunci cand echipa nu corespunde scopului exista doar doau alternative – renuntati la vis/ scop sau dezvoltati echipa.
5. Legea lantului – Puterea unei echipe este influentata de veriga cea mai slaba. Daca sunteti liderul unei echipe, nu puteti ignora problemele create de o veriga slaba. Atunci cand nu tratati corespunzator partea proasta a echipei, veti pierde respectul celei mai bune.
6. Legea catalizatorului – Echipele castigatoare au jucatori care pun lucrurile in miscare. Catalizatorii sunt oamenii care actioneaza si isi asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac.
7. Legea busolei – Viziunea ofera membrilor echipei directie si incredere. Liderul echipei are responsabilitatea de a identifica o viziune valoroasa si sa o expuna in fata echipei. Fiecare echipa are nevoie de o directie in care sa creada si sa fie confirmata pe parcurs.
8. Legea marului stricat – Atitudinile gresite ruineaza echipa. Atitudinile bune nu garanteaza victoria unei echipe, insa atitudinile gresite garanteaza esecul. Atitudinea fiecarui membru, cu atat mai mult atitudinea liderului determina atitudinea echipei.
9. Legea increderii reciproce – Colegii de echipa trebuie sa poata conta unul pe celalalt atunci cand este nevoie, altfel nu se poate vorbi de echipa eficienta.
10. Legea pretului – Echipa nu reuseste sa isi atinga potentialul atunci cand refuza sa plateasca pretul necesar. Trebuie sa fiti dispusi sa faceti sacrificii pentru binele echipei, sa va perfectionati si sa luati decizii dificile in folosul echipei.
11. Legea tabelei de marcaj – Echipa poate face schimbari atunci cand stie cu exactitate unde se afla. Ca manager trebuie sa va asigurati ca membrii echipei fac evaluari, modificari si iau decizii cat mai repede pentru a-si atinge obiectivele.
12. Legea bancii de rezerva- Echipele extraordinare au rezerve extraordinare. Pentru asta un leader trebie sa isi perfectioneze continuu echipa, sa fie pregatit pentru ziua de maine.
13. Legea identitatii – Valorile impartasite definesc echipa. Asa cum valorile personale influenteaza si directioneaza comportamentul unui individ, valorile organizationale influenteaza si directioneaza comportamentul echipei.
14. Legea comunicarii- Interactiunea alimenteaza actiunea. Echipele eficiente au membri care discuta in permanenta unul cu altul. Comunicarea creste legatura dintre oameni si conduce o echipa spre succes.
15. Legea avantajului – Diferenta dintre doua echipe la fel de talentate este conducerea acestora. Managerul poate perfectiona o echipa si poate sa-i ofere un avantaj. Poate face asta prin atragerea in echipa a unor noi lideri talentati.
16. Legea moralului ridicat – Cand castigi nimic nu te afecteaza. Moralul ridicat contribuie la cresterea randamentului, a energiei si la emanciparea echipei. Atunci cand legea moralului ridicat functioneaza cum trebuie, liderul ridica moralul echipei iar echipa pe cea a liderului.
17. Legea beneficiilor – Investitiile in echipa sunt recuperate in timp. Timpul, banii si efortul necesar pentru dezvoltarea echipei nu o schimba peste noapte, insa dezvoltarea acesteia va da intotdeauna roade.
1. Legea Semnificatiei – Nu poti realiza nimic cu adevarat valoros, de unul singur. Echipele implica un numar mai mare de persoane, ceea ce presupune existenta mai multor resurse, mai multe idei si a unei energii mai mari decat in cazul unei singure persoane.
2. Legea imaginii de ansamblu – Scopul este mai important decat rolul. Totul incepe cu o viziune. Trebuie sa aveti un scop comun pentru a deveni o echipa.Daca esti liderul echipei, trebuie sa "arati" tuturor scopul, sa-i ajuti sa-l adopte si sa actioneze pentru indeplinirea lui .
3. Legea Nisei- Toti jucatorii au un loc al lor caruia ii adauga cea mai mare valoare. Fiecare membru al echipei are un loc bine stabilit si pentru care are abilinatile necesare. Un manager de succes stie sa plaseze corespunzator oamenii, astfel incat fiecare sa faca mai mult si mai bine ceea ce ii place si stie.
4. Legea multelui Everest – Pe masura ce provocarea devine din ce in ce mai mare, munca in echipa devine din ce in ce mai necesara. Dimensiunea visului/ scopului trebuie sa determine dimeniunea echipei. Atunci cand echipa nu corespunde scopului exista doar doau alternative – renuntati la vis/ scop sau dezvoltati echipa.
5. Legea lantului – Puterea unei echipe este influentata de veriga cea mai slaba. Daca sunteti liderul unei echipe, nu puteti ignora problemele create de o veriga slaba. Atunci cand nu tratati corespunzator partea proasta a echipei, veti pierde respectul celei mai bune.
6. Legea catalizatorului – Echipele castigatoare au jucatori care pun lucrurile in miscare. Catalizatorii sunt oamenii care actioneaza si isi asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac.
7. Legea busolei – Viziunea ofera membrilor echipei directie si incredere. Liderul echipei are responsabilitatea de a identifica o viziune valoroasa si sa o expuna in fata echipei. Fiecare echipa are nevoie de o directie in care sa creada si sa fie confirmata pe parcurs.
8. Legea marului stricat – Atitudinile gresite ruineaza echipa. Atitudinile bune nu garanteaza victoria unei echipe, insa atitudinile gresite garanteaza esecul. Atitudinea fiecarui membru, cu atat mai mult atitudinea liderului determina atitudinea echipei.
9. Legea increderii reciproce – Colegii de echipa trebuie sa poata conta unul pe celalalt atunci cand este nevoie, altfel nu se poate vorbi de echipa eficienta.
10. Legea pretului – Echipa nu reuseste sa isi atinga potentialul atunci cand refuza sa plateasca pretul necesar. Trebuie sa fiti dispusi sa faceti sacrificii pentru binele echipei, sa va perfectionati si sa luati decizii dificile in folosul echipei.
11. Legea tabelei de marcaj – Echipa poate face schimbari atunci cand stie cu exactitate unde se afla. Ca manager trebuie sa va asigurati ca membrii echipei fac evaluari, modificari si iau decizii cat mai repede pentru a-si atinge obiectivele.
12. Legea bancii de rezerva- Echipele extraordinare au rezerve extraordinare. Pentru asta un leader trebie sa isi perfectioneze continuu echipa, sa fie pregatit pentru ziua de maine.
13. Legea identitatii – Valorile impartasite definesc echipa. Asa cum valorile personale influenteaza si directioneaza comportamentul unui individ, valorile organizationale influenteaza si directioneaza comportamentul echipei.
14. Legea comunicarii- Interactiunea alimenteaza actiunea. Echipele eficiente au membri care discuta in permanenta unul cu altul. Comunicarea creste legatura dintre oameni si conduce o echipa spre succes.
15. Legea avantajului – Diferenta dintre doua echipe la fel de talentate este conducerea acestora. Managerul poate perfectiona o echipa si poate sa-i ofere un avantaj. Poate face asta prin atragerea in echipa a unor noi lideri talentati.
16. Legea moralului ridicat – Cand castigi nimic nu te afecteaza. Moralul ridicat contribuie la cresterea randamentului, a energiei si la emanciparea echipei. Atunci cand legea moralului ridicat functioneaza cum trebuie, liderul ridica moralul echipei iar echipa pe cea a liderului.
17. Legea beneficiilor – Investitiile in echipa sunt recuperate in timp. Timpul, banii si efortul necesar pentru dezvoltarea echipei nu o schimba peste noapte, insa dezvoltarea acesteia va da intotdeauna roade.
recomandat
Abonați-vă la:
Postări (Atom)