duminică, 11 noiembrie 2018

Şomer de sărbători

Imediat ce trece Halloween-ul, începem să ne gândim că se apropie Crăciunul. „Halloween”, veţi strâmba din nas, ce sărbătoare importată! Bine, atunci rectific: de cum apare reclamele la Black Friday, numărăm zilele până la Crăciun. Mda, tot o zi preluată de la străini. Poate preferaţi Sfântul Andrei? E bine şi aşa.

Ce-i drept, la cât de cald e la început de noiembrie, ne vine mai degrabă să spunem că e a 100-a zi de august, după cum remarca cineva. Şi totuşi, se montează deja luminiţele de Crăciun prin unele oraşe: nu mai e cale de întors.

Dacă eşti şomer, toate semnele acestea sunt motive de îngrijorare. Pentru că nu e moment mai prost să fii lipsit de job decât perioada sărbătorilor. Sărbătorile au fost dintotdeauna în mentalul colectiv un moment al belşugului, al bunăstării, dar societatea de consum ne-a învăţat să cheltuim mult mai mult decât ar fi nevoie. Suntem bombardaţi cu reclame, cu imagini ale unor familii fericite în jurul meselor îmbelşugate, astfel că nici nu ne mai putem închipui sărbătorile altfel.

Dacă în ecuaţie există şi copii, atunci situaţia e mult mai gravă. Copiii se gândesc un an întreg la Crăciun şi la cadourile pe care le vor găsi sub brad. Întocmesc liste lungi de cadouri preferate, multe sugerate de reclamele de pe canalele TV cu desene animate, şi nu concep ca Moşul să nu li le aducă. Când revin la şcoală din vacanţă, primul lucru pe care îl fac este să se laude cu aceste cadouri, să îşi compare între ei darurile primite, iar acesta este uneori un motiv de frustrare, de suferinţă.

Părintele ia asupra sa toată vina unor sărbători sărace. Lipsurile nasc frustrări şi în rândul adulţilor, iar de aici pot apărea certuri, acuze, uneori chiar violenţă.

Ce e de făcut?
Dacă ne căutăm un job de multă vreme şi el nu se lasă găsit, poate că ar fi bine să schimbăm puţin strategia. Poate că ar trebui să acceptăm un alt tip de job, la care nu ne-am gândit până acum. Eventual, să urmăm un curs de calificare sau să ne interesăm dacă ne putem califica la locul de muncă. Poate că va fi doar un job temporar, care ne va ajuta să trecem mai lin peste o perioadă grea. Poate că, între timp, vom continua să ne căutăm un alt job. Avem tot dreptul să facem asta.

Dar poate că, astfel, vom avea nişte sărbători frumoase. Vom rămâne cu amintiri dragi, în loc să suferim, în loc să ne chinuim cu gândul la cuvintele grele pe care le-am spus celor dragi.

Afară e cald încă. Mai avem timp să ne căutăm un job.

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Provocările de la mijlocul vieţii

Suntem cu toţii diferiţi. Unii ne naştem cu o sumedenie de talente, alţii cu mai puţine. Unii urmăm doar câteva clase, alţii facem doctorate. Uneori ne trezim debusolaţi pe la jumătatea vieţii, întrebându-ne de ce am ales drumul pe care l-am ales. Jobul nostru nu ne satisface.

Banii sunt puţini, stresul e mare, lucrăm mereu peste program, avem şefi care ne sâcâie şi colegi cu care nu ne putem înţelege. Sau, mai grav, nu avem niciun job. Cu pregătirea pe care o avem, nu reuşim să găsim nicio slujbă satisfăcătoare. Trăim de pe azi pe mâine, din mila familiei, sau lucrând cu ziua cine ştie pe unde. Nu avem siguranţa zilei de mâine şi parcă toate bucuriile vieţii ni se refuză.

Suntem nevoiţi să ne alegem drumul în viaţă la o vârstă la care suntem necopţi. Nu ştim nimic despre lumea din jur şi nu ştim mai nimic despre noi înşine. Cum am putea şti, atunci, la ce ne vom pricepe mai târziu, sau ce fel de job ne va satisface?

Desigur, la acea vârstă ne gândim că cel mai bine ar fi ca banii să ne vină de undeva toată viaţa, aşa cum ne vin acum de la părinţi, dar privind mai atent, aceasta nu este neapărat o soluţie bună. De curând am văzut o ştire cum, în SUA, doi părinţi şi-au dat în judecată fiul de 30 de ani, pentru că acesta nu voia să se mute la casa lui şi nici nu contribuia la cheltuielile zilnice. Poate că unele fete se gândesc că, frumoase fiind, vor avea parte de soţi bogaţi, care să le asigure totul.

Dar nimic nu e pe gratis. Femeile care nu au un job, deci o sursă proprie de venit, devin subordonate soţilor lor, cărora faptul că sunt singurii furnizori de bunăstare în familie le conferă o anumită superioritate.

Femeia va deveni o întreţinută, o tolerată, şi nu va avea un cuvânt de spus în faţa bărbatului. Inteligenţa ei va fi pusă la îndoială, iar în cazul în care va dori să divorţeze, îi va fi foarte greu, pentru că nu va avea un venit propriu din care să se susţină. Prezenţa copiilor va îngreuna şi mai mult situaţia.

Aşadar, a nu avea o pregătire şi un job nu este niciodată o soluţie. Dar vremea în care opţiunea de la 18 ani era pentru toată viaţa a trecut. Acum e vremea formării continue, a învăţatului pe tot parcursul vieţii şi a recalificării. Atâta timp cât mai avem încă disponibilitatea de a învăţa, suntem salvaţi.

Structura pieţei forţei de muncă se modifică mereu, şi meserii care erau perfect valabile acum 20 de ani, astăzi nu se mai cer. Aşa încât este absolut necesar să fim flexibili, să fim dispuşi să o luăm de la capăt, chiar dacă nu mai suntem foarte tineri, să nu ne fie frică de greutăţi şi de eventualele greşeli. Sigur, alegerea unei noi meserii necesită eforturi şi muncă în plus, dar uneori nu avem de ales.

Şi, poate, o schimbare la mijlocul vieţii este benefică, pentru că ea rupe rutina şi ne oferă noi provocări. Iar provocările sunt mereu stimulatoare şi ne fac, nu-i aşa, să ne simţim mai tineri.

sâmbătă, 27 octombrie 2018

Joburi cu nume ciudate

O firmă angajează "inginer structurist". Printre responsabilităţi se numără "realizarea SF PT DDE", iar candidatul ideal trebuie să fie amabil şi să aibă imaginaţie. Probabil, pentru a-şi imagina ce trebuie să facă. Se caută de asemenea un "meteorolog aeronautic prognozist", care "desfăşoară activităţi operaţionale specifice domeniului meteorologiei aeronautice".

Articolul complet, aici: http://jurnalul.ro/bani-afaceri/piata-muncii/joburi-cu-nume-ciudate-143930.html

IMAGINAŢIE. Un "responsabil de teren" trebuie să fie o "persoană dinamică". Nici o legătură cu imobiliarele. El sau ea trebuie "să contabilizeze lunar situaţia aparatelor de jocuri de noroc din locaţiile firmei, să înlocuiască în caz de avariere butoane, yale etc". Un loc de muncă destul de rar e cel de "shipfitter", omul care se ocupă de componentele metalice la construcţiile de nave. Şi un job banal poate părea interesant dacă e în engleză, cred unii. "Doorman"-ul pe care îl angajează un cazinou e un uşier obişnuit.

Pentru a deveni "jonctor" şi "linior", "experienţa în telecomunicaţii şi seriozitatea sunt aproape suficiente", iar "demostratorul" e, bineînţeles, cineva care are ca primă responsabilitate "demonstrarea practică a aplicării/utilizării produselor blocuri ceramice/alte produse de zidărie, la clienţi, pe şantiere, la târguri şi expoziţii". O firmă caută "de urgenţă", pentru Germania, "detensionatori tablă". Alţii caută "spălător auto fără apă". Poate că apa intră ca beneficiu în pachetul salarial.
O firmă are nevoie de un sau de o "barista" care să ofere publicului freshuri de fructe şi legume, deşi barista e de fapt un expert în prepararea de băuturi pe bază de espresso. Ultimul job cu nume inedit pe care l-am selectat e "Animator Profesor Trăsnit". Pentru asta e nevoie de "bune capacităţi de comunicare cu copii, dragoste faţă de ei" şi "capacitatea de a juca mici piese amuzante", cu "seriozitate şi spontaneitate".

vineri, 26 octombrie 2018

Stresul la serviciu, o problemă globală de sănătate publică

În urmă cu câteva luni circula pe Facebook un filmuleţ care ne arăta un crâmpei din viaţa îngrijitorilor de la un centru asiatic specializat pe creşterea urşilor panda. Filmul ne spunea că acela ar fi jobul ideal şi, într-adevăr, felul în care îngrijitorii se distrau privind joaca simpaticilor urşi panda era convingător.

Desigur că nu ne putem muta toţi în Asia. Şi, cel mai probabil, jobul ideal nu ar fi acelaşi pentru toată lumea. Pentru unii, poate că jobul ideal ar fi să lucreze într-o grădină botanică. Sau într-o cofetărie unde se îmbină arome delicioase. Oricum ar fi, vor exista zile în care ne vom simţi epuizaţi, în care vom dori să ajungem cât mai repede acasă, sau momente în care munca nu va fi neapărat o plăcere.

Pentru mine, jobul ideal este acela cu cât mai puţin stres. Dacă slujba mea presupune o doză importantă de stres zilnic, nu mă voi mai duce cu plăcere la serviciu, ba poate că voi face şi o boală de stomac. De altfel, în Japonia mai nou este încurajat plânsul, atât în şcoli cât şi în companii, ca o metodă de a reduce depresia provocată de stres. Plânsul elimină hormonii stresului şi ne provoacă, în final, o senzaţie de fericire. (sursa, aici: https://www.weforum.org/agenda/2018/10/how-crying-once-a-week-is-the-key-to-a-stress-free-life-according-to-japan-s-tears-teacher)

Desigur, vor exista persoane care vor pune statutul social mai presus de nevoia de a avea o viaţă lipsită de stres. Ceea ce va însemna, probabil, că ei nu vor avea un job în care să îşi folosească forţa şi îndemânarea mâinilor, ci, poate, un post de conducere, sau un job într-un birou.
Sau poate că îi va interesa mai mult salariul şi pentru mai mulţi bani vor fi dispuşi să facă sacrificii. Fiecare îşi stabileşte priorităţile. Însă felul în care stresul ne afectează sănătatea nu ar trebui să fie ignorat.

În ultimii ani, depresia provocată de stresul de la serviciu a devenit o problemă globală, o problemă majoră de sănătate publică. Într-atât, încât, mai nou, doctorii din Scoţia au dreptul să prescrie, în loc de sau pe lângă medicaţie, cure în natură, împotriva stresului şi a depresiei.

Astfel de cure cuprind activităţi diferite în funcţie de lună, cum ar fi: să împrumuţi un câine şi să îl scoţi la plimbare, să atingi apa mării, să îţi îngropi faţa în iarbă, să admiri un nor, să vorbeşti cu un ponei sau să hrăneşti păsările. (sursa, aici: https://www.weforum.org/agenda/2018/10/doctors-in-scotland-can-now-prescribe-nature)

Se pare că am traversat atâtea secole de civilizaţie doar pentru a redescoperi beneficiile apropierii de natură şi ale traiului tihnit.

joi, 25 octombrie 2018

În căutarea jobului perfect

Întotdeauna am crezut că a-ţi alege viitoarea carieră în jurul vârstei de 18 ani este o utopie. La 18 ani suntem încă nişte copii, nu ne cunoaştem suficient propriile abilităţi, talente şi disponibilităţi, iar posibilitatea de a face o greşeală care ne va afecta întreaga viaţă este imensă.

Poate tocmai de aceea, în ultimul timp aflu că tot mai multe persoane renunţă la carierele lor undeva spre mijlocul vieţii, pentru a urma un nou drum. Sunt persoane în plină capacitate de muncă, persoane energice şi competente, dar care au ajuns la concluzia că jobul lor nu le mai satisface, că sunt nemulţumite şi nefericite, şi care preferă să facă un efort de moment pentru a se regăsi pe sine.

De exemplu, un prieten al meu a renunţat la slujba lui dintr-o multinaţională pentru a–şi deschide propria afacere, un atelier de prelucrare a metalului. Voia să aibă o stare materială mai bună şi un program de lucru mai lejer. Ar fi vrut şi să poată să fie creativ şi să facă ceea ce îi place, desigur. O prietenă a mea a renunţat la jobul ei de jurist pentru a preda muzică şi pentru a lucra în domeniul ONG. O altă prietenă a renunţat la postul ei din învăţământ pentru a-şi deschide o afacere cu săpunuri naturale.

Exemplele sunt peste tot în jurul nostru. În general, oamenii renunţă la o sujbă care îi ţine închişi într-un birou, spre a opta pentru un job mai creativ, care le oferă libertate de mişcare, de obicei în mediul privat. De cele mai multe ori, acest pas aduce cu sine riscuri, dar şi mari satisfacţii sufleteşti. E nevoie de curaj, e nevoie de o personalitate puternică şi de voinţă pentru a face această schimbare.

De curiozitate, am căutat pe Google referinţe privind jobul perfect. Pe lângă un site care oferă slujbe tip videochat , am găsit o revistă care propune un quiz. Trebuie să răspundeţi la aproximativ 15 întrebări legate de propria dumneavoastră personalitate, iar în final vi se spune cam ce tip de job vi s-ar potrivi. Mie mi s-a scris că am nevoie de un job în slujba oamenilor, ceea ce ştiam deja, deci quiz-ul nu a făcut decât să îmi consume degeaba câteva minute din viaţă. Dar la aceeaşi căutare am dat peste un articol despre o aplicaţie pentru telefonul mobil, care te poate ghida atunci când îţi cauţi un job şi eşti confuz. Aplicaţia pare a fi mai bine realizată şi mai utilă în acest scop.

duminică, 14 octombrie 2018

Singurătatea satelor româneşti

În România e criză de forţă de muncă. Am mai scris asta. Motivul, în mare parte, îl reprezintă emigraţia, dar şi îmbătrânirea populaţiei.

Cel mai bine se vede asta în satul unde locuiesc părinţii mei. De fapt e un cartier al unui oraş mediu, dar arată ca un sat, cu grădini, livezi şi vii, cu animale şi tot ce trebuie. Mulţi oameni lucrează în oraş, dar, ca peste tot, sunt persoane care nu au un loc de muncă. Şi care nici măcar nu şi-l doresc.

Părinţii mei sunt destul de în vârstă acum. Cu toate astea, nu vor să renunţe la grădină, la vie, la livadă, sau la găini. Însă toate acestea cer muncă, şi de multe ori părinţii mei nu mai fac faţă la atâta efort. Ar avea nevoie de ajutoare.

Şi, surpriză: nimeni nu e dispus să îi ajute. Desigur, nu a pus nimeni problema unui ajutor nerăsplătit. După îndelungi căutări, tatăl meu a găsit un bărbat care putea să îl ajute la descărcatul lemnelor, la căratul gunoiului de grajd, la toaletarea copacilor. Omul a venit de câteva ori şi l-a ajutat. A fost mulţumit de plata primită. Altădată i-a cerut bani de ţigări tatălui meu. Fără muncă. Uneori a primit, alteori nu. Apoi a tot promis că va mai veni, dar nu s-a mai ţinut de cuvânt. Tatăl meu a trebuit să se descurce singur cu toate. Are 68 de ani şi o gospodărie relativ mare.

Pe vremuri, la ţară se făceau clăci. Nu am cunoştinţă ca ele să fi fost un obicei şi în satul unde stau părinţii mei acum, şi unde înainte au locuit bunicii mei. Dar clăcile erau o modalitate potrivită de întrajutorare în micile comunităţi. Ele se organizau, pe rând, în diferite gospodării, iar vecinii veneau şi îl ajutau pe gospodar la muncă. Clăcile se încheiau cu o masă şi cu distracţie, astfel încât ele să nu fie percepute ca o corvoadă, ci ca o plăcută interacţiune socială.

Două week-enduri la rând l-am ajutat pe tata la culesul strugurilor. În rest, a cules singur, zi de zi, câte zece găleţi de struguri. Cu problemele de sănătate pe care le are, acest efort a fost, cu siguranţă, prea mare pentru el. I-ar fi prins bine o clacă. Sau măcar câţiva oameni muncitori, pe care să îi răsplătească aşa cum se cuvine. Dar de unde?

În lumea rurală, singurătatea e tot mai mare.

La graniţe e tot mai multă înghesuială.

vineri, 5 octombrie 2018

Ce înseamnă “nu pot”?

Când ne alegem pentru prima oară o meserie sau o profesie, ne gândim că o facem pentru toată viaţa. Parcursul nostru şcolar este determinat de alegerea noastră. Chiar şi când optăm pentru un loc de muncă, credem, poate, că vom ieşi la pensie tot de acolo.

Dar vremurile s-au schimbat. Nu mai e ca în comunism, când ieşeam la pensie de la locul de muncă primit în urma repartiţiei de după absolvirea facultăţii. Economia de piaţă cere mai multă mobilitate, mai multă adaptabilitate. În ţările occidentale, reconversia profesională este un lucru obişnuit.
La noi, de multe ori, oamenii trecuţi de prima tinereţe devin reticenţi în a-şi schimba meseria, sau chiar locul de muncă. “Nu pot”, “e greu”, “nu voi face faţă” – sunt cuvinte pe care angajatorii le aud adesea de la cei care se prezintă la interviuri cu aşteptări prea mari. Grea e orice meserie, nicăieri banii nu curg de la robinet. Pe de altă parte, e firesc ca orice schimbare să producă stres şi să ceară efort. Dar, până la urmă, asta e viaţa – o continuă suită de schimbări. 

Ce e de preferat: să fii şomer, cu o idemnizaţie de câteva sute de lei, care oricum nu îţi ajung pentru a trăi şi care se oferă de către stat pe o perioadă limitată? Sau să începi să munceşti, cu curaj, cu atenţie, cu conştientizarea faptului că vei face greşeli, că vei avea multe de învăţat, dar că, în final, vei deprinde noi abilităţi? 

Învăţarea nu se face până la 18 ani, când absolvim liceul. Nici până la 22, când absolvim facultatea şi masterul. Învăţarea trebuie să aibă loc pe tot parcursul vieţii, pentru că creierul nostru are această capacitate. În plus, scăpăm astfel de rutină, de plictiseală, de plafonare, de toate aceste lucruri care fac rău calităţii muncii noastre, creativităţii noastre şi propriei stări de bine. 

Până la urmă, principalul hop peste care trebuie să trecem este să ne învingem temerile şi obişnuinţele. Să devenim deschişi la nou, la ceea ce ne oferă viaţa. Mai ales într-un secol în care tehnologiile se schimbă cu repeziciune, în care dispar şi apar noi meserii, în care oameni şi roboţi lucrează laolaltă, nu e loc de plafonare. Mintea noastră trebuie să fie într-o permaentă alertă, şi gata să absoarbă, ca un burete, informaţii şi deprinderi noi. 

“Nu pot”, “e greu”, “nu voi face faţă” – sunt cuvinte care trebuie scoase din vocabularul candidaţilor pentru un nou loc de muncă. Ele trebuie înlocuite cu expresii precum “sunt dispus să învăţ” şi “vreau să mă adaptez cât mai repede”. Abia atunci va fi bine atât pentru noul angajat, cât şi pentru angajator.