Tristețea satelor din România

De curând, am stat două săptămâni în casa părinților mei, ei fiind plecați din țară între timp. Era undeva chiar lângă Baia Mare, și făceam naveta cu autobuzul. Într-o dimineață, când voiam să vin la serviciu, m-a abordat în stația de autobuz un bărbat. Înalt, bine făcut, îmbrăcat sărăcăcios și cam vorbăreț. Din primul moment m-a întrebat dacă nu am nevoie de un ajutor în gospodărie.
Ar putea să lucreze sâmbăta, când e liber. În rest nu poate, e la serviciu. Are nevoie de bani, a fost condamnat pentru un accident rutier, săvârșit când se afla pe bicicletă, și are de plătit despăgubiri de 60 de milioane lei vechi.

Am stat puțin pe gânduri. Știam că părinții mei căutaseră în vara trecută ajutoare pentru muncile din gospodărie și nu găsiseră aproape pe nimeni. Doar câțiva bărbați neserioși, băutori, fără chef de muncă. Un asemenea zdrahon ar fi fost potrivit pentru sapă, pentru tunsul pomilor sau pentru culesul poamelor. Dar ceva m-a reținut. Omul știa unde locuiesc, deși eu nu îl văzusem în viața mea.
Asta m-a speriat puțin. Apoi, mi-a mărturisit că are probleme cu băutura. Chiar și accidentul de bicicletă ar fi fost cauzat de consumul de alcool. Un accident care îl lăsase cu o datorie imensă, sunt sigură că omul nu văzuse atâția bani în viața lui.

Nu l-am întrebat cum îl cheamă, nu i-am cerut numărul de telefon sau adresa. După ce am ajuns în oraș, am coborât la aceeași stație. El a luat-o înainte și s-a pierdut în mulțime. Eu m-am gândit la bietul tata, pe care nu îl țin puterile să facă tot ce e necesar pe lângă casă.

Vine primăvara. Pe la țară, muncile au început deja. Se sapă pământul, se pune arpagicul și mazărea. De acum și până la iarnă, zilele vor fi lungi și grele. Iar oameni care să lucreze cu ziua nu prea găsești. Nimeni nu vrea să se înhame la munci grele. E preferat câștigul facil. Iar cei care ar putea să ajute nu au ambiții: se mulțumesc cu bani pentru un pachet de țigări și o sticlă de tărie. După care, două zile sunt scoși din circuit.

E trist prin satele României. Populația îmbătrânește. Puterile oamenilor scad, iar muncile câmpului și cele de prin gospodărie sunt tot mai greu de săvârșit. Copiii acestor oameni în vârstă sunt, de cele mai multe ori, departe. Și la țară nu e nimeni care să ajute. Aceasta este tristețea casei lăsate în paragină, care se umple de păianjeni pe la colțuri.

Singurătatea satelor româneşti

În România e criză de forţă de muncă. Am mai scris asta. Motivul, în mare parte, îl reprezintă emigraţia, dar şi îmbătrânirea populaţiei.

Cel mai bine se vede asta în satul unde locuiesc părinţii mei. De fapt e un cartier al unui oraş mediu, dar arată ca un sat, cu grădini, livezi şi vii, cu animale şi tot ce trebuie. Mulţi oameni lucrează în oraş, dar, ca peste tot, sunt persoane care nu au un loc de muncă. Şi care nici măcar nu şi-l doresc.

Părinţii mei sunt destul de în vârstă acum. Cu toate astea, nu vor să renunţe la grădină, la vie, la livadă, sau la găini. Însă toate acestea cer muncă, şi de multe ori părinţii mei nu mai fac faţă la atâta efort. Ar avea nevoie de ajutoare.

Şi, surpriză: nimeni nu e dispus să îi ajute. Desigur, nu a pus nimeni problema unui ajutor nerăsplătit. După îndelungi căutări, tatăl meu a găsit un bărbat care putea să îl ajute la descărcatul lemnelor, la căratul gunoiului de grajd, la toaletarea copacilor. Omul a venit de câteva ori şi l-a ajutat. A fost mulţumit de plata primită. Altădată i-a cerut bani de ţigări tatălui meu. Fără muncă. Uneori a primit, alteori nu. Apoi a tot promis că va mai veni, dar nu s-a mai ţinut de cuvânt. Tatăl meu a trebuit să se descurce singur cu toate. Are 68 de ani şi o gospodărie relativ mare.

Pe vremuri, la ţară se făceau clăci. Nu am cunoştinţă ca ele să fi fost un obicei şi în satul unde stau părinţii mei acum, şi unde înainte au locuit bunicii mei. Dar clăcile erau o modalitate potrivită de întrajutorare în micile comunităţi. Ele se organizau, pe rând, în diferite gospodării, iar vecinii veneau şi îl ajutau pe gospodar la muncă. Clăcile se încheiau cu o masă şi cu distracţie, astfel încât ele să nu fie percepute ca o corvoadă, ci ca o plăcută interacţiune socială.

Două week-enduri la rând l-am ajutat pe tata la culesul strugurilor. În rest, a cules singur, zi de zi, câte zece găleţi de struguri. Cu problemele de sănătate pe care le are, acest efort a fost, cu siguranţă, prea mare pentru el. I-ar fi prins bine o clacă. Sau măcar câţiva oameni muncitori, pe care să îi răsplătească aşa cum se cuvine. Dar de unde?

În lumea rurală, singurătatea e tot mai mare.

La graniţe e tot mai multă înghesuială.

http://blog.totmaramures.ro