Joburi cu nume ciudate

O firmă angajează "inginer structurist". Printre responsabilităţi se numără "realizarea SF PT DDE", iar candidatul ideal trebuie să fie amabil şi să aibă imaginaţie. Probabil, pentru a-şi imagina ce trebuie să facă. Se caută de asemenea un "meteorolog aeronautic prognozist", care "desfăşoară activităţi operaţionale specifice domeniului meteorologiei aeronautice".

Articolul complet, aici: http://jurnalul.ro/bani-afaceri/piata-muncii/joburi-cu-nume-ciudate-143930.html

IMAGINAŢIE. Un "responsabil de teren" trebuie să fie o "persoană dinamică". Nici o legătură cu imobiliarele. El sau ea trebuie "să contabilizeze lunar situaţia aparatelor de jocuri de noroc din locaţiile firmei, să înlocuiască în caz de avariere butoane, yale etc". Un loc de muncă destul de rar e cel de "shipfitter", omul care se ocupă de componentele metalice la construcţiile de nave. Şi un job banal poate părea interesant dacă e în engleză, cred unii. "Doorman"-ul pe care îl angajează un cazinou e un uşier obişnuit.

Pentru a deveni "jonctor" şi "linior", "experienţa în telecomunicaţii şi seriozitatea sunt aproape suficiente", iar "demostratorul" e, bineînţeles, cineva care are ca primă responsabilitate "demonstrarea practică a aplicării/utilizării produselor blocuri ceramice/alte produse de zidărie, la clienţi, pe şantiere, la târguri şi expoziţii". O firmă caută "de urgenţă", pentru Germania, "detensionatori tablă". Alţii caută "spălător auto fără apă". Poate că apa intră ca beneficiu în pachetul salarial.
O firmă are nevoie de un sau de o "barista" care să ofere publicului freshuri de fructe şi legume, deşi barista e de fapt un expert în prepararea de băuturi pe bază de espresso. Ultimul job cu nume inedit pe care l-am selectat e "Animator Profesor Trăsnit". Pentru asta e nevoie de "bune capacităţi de comunicare cu copii, dragoste faţă de ei" şi "capacitatea de a juca mici piese amuzante", cu "seriozitate şi spontaneitate".

Stresul la serviciu, o problemă globală de sănătate publică

În urmă cu câteva luni circula pe Facebook un filmuleţ care ne arăta un crâmpei din viaţa îngrijitorilor de la un centru asiatic specializat pe creşterea urşilor panda. Filmul ne spunea că acela ar fi jobul ideal şi, într-adevăr, felul în care îngrijitorii se distrau privind joaca simpaticilor urşi panda era convingător.

Desigur că nu ne putem muta toţi în Asia. Şi, cel mai probabil, jobul ideal nu ar fi acelaşi pentru toată lumea. Pentru unii, poate că jobul ideal ar fi să lucreze într-o grădină botanică. Sau într-o cofetărie unde se îmbină arome delicioase. Oricum ar fi, vor exista zile în care ne vom simţi epuizaţi, în care vom dori să ajungem cât mai repede acasă, sau momente în care munca nu va fi neapărat o plăcere.

Pentru mine, jobul ideal este acela cu cât mai puţin stres. Dacă slujba mea presupune o doză importantă de stres zilnic, nu mă voi mai duce cu plăcere la serviciu, ba poate că voi face şi o boală de stomac. De altfel, în Japonia mai nou este încurajat plânsul, atât în şcoli cât şi în companii, ca o metodă de a reduce depresia provocată de stres. Plânsul elimină hormonii stresului şi ne provoacă, în final, o senzaţie de fericire. (sursa, aici: https://www.weforum.org/agenda/2018/10/how-crying-once-a-week-is-the-key-to-a-stress-free-life-according-to-japan-s-tears-teacher)

Desigur, vor exista persoane care vor pune statutul social mai presus de nevoia de a avea o viaţă lipsită de stres. Ceea ce va însemna, probabil, că ei nu vor avea un job în care să îşi folosească forţa şi îndemânarea mâinilor, ci, poate, un post de conducere, sau un job într-un birou.
Sau poate că îi va interesa mai mult salariul şi pentru mai mulţi bani vor fi dispuşi să facă sacrificii. Fiecare îşi stabileşte priorităţile. Însă felul în care stresul ne afectează sănătatea nu ar trebui să fie ignorat.

În ultimii ani, depresia provocată de stresul de la serviciu a devenit o problemă globală, o problemă majoră de sănătate publică. Într-atât, încât, mai nou, doctorii din Scoţia au dreptul să prescrie, în loc de sau pe lângă medicaţie, cure în natură, împotriva stresului şi a depresiei.

Astfel de cure cuprind activităţi diferite în funcţie de lună, cum ar fi: să împrumuţi un câine şi să îl scoţi la plimbare, să atingi apa mării, să îţi îngropi faţa în iarbă, să admiri un nor, să vorbeşti cu un ponei sau să hrăneşti păsările. (sursa, aici: https://www.weforum.org/agenda/2018/10/doctors-in-scotland-can-now-prescribe-nature)

Se pare că am traversat atâtea secole de civilizaţie doar pentru a redescoperi beneficiile apropierii de natură şi ale traiului tihnit.

În căutarea jobului perfect

Întotdeauna am crezut că a-ţi alege viitoarea carieră în jurul vârstei de 18 ani este o utopie. La 18 ani suntem încă nişte copii, nu ne cunoaştem suficient propriile abilităţi, talente şi disponibilităţi, iar posibilitatea de a face o greşeală care ne va afecta întreaga viaţă este imensă.

Poate tocmai de aceea, în ultimul timp aflu că tot mai multe persoane renunţă la carierele lor undeva spre mijlocul vieţii, pentru a urma un nou drum. Sunt persoane în plină capacitate de muncă, persoane energice şi competente, dar care au ajuns la concluzia că jobul lor nu le mai satisface, că sunt nemulţumite şi nefericite, şi care preferă să facă un efort de moment pentru a se regăsi pe sine.

De exemplu, un prieten al meu a renunţat la slujba lui dintr-o multinaţională pentru a–şi deschide propria afacere, un atelier de prelucrare a metalului. Voia să aibă o stare materială mai bună şi un program de lucru mai lejer. Ar fi vrut şi să poată să fie creativ şi să facă ceea ce îi place, desigur. O prietenă a mea a renunţat la jobul ei de jurist pentru a preda muzică şi pentru a lucra în domeniul ONG. O altă prietenă a renunţat la postul ei din învăţământ pentru a-şi deschide o afacere cu săpunuri naturale.

Exemplele sunt peste tot în jurul nostru. În general, oamenii renunţă la o sujbă care îi ţine închişi într-un birou, spre a opta pentru un job mai creativ, care le oferă libertate de mişcare, de obicei în mediul privat. De cele mai multe ori, acest pas aduce cu sine riscuri, dar şi mari satisfacţii sufleteşti. E nevoie de curaj, e nevoie de o personalitate puternică şi de voinţă pentru a face această schimbare.

De curiozitate, am căutat pe Google referinţe privind jobul perfect. Pe lângă un site care oferă slujbe tip videochat , am găsit o revistă care propune un quiz. Trebuie să răspundeţi la aproximativ 15 întrebări legate de propria dumneavoastră personalitate, iar în final vi se spune cam ce tip de job vi s-ar potrivi. Mie mi s-a scris că am nevoie de un job în slujba oamenilor, ceea ce ştiam deja, deci quiz-ul nu a făcut decât să îmi consume degeaba câteva minute din viaţă. Dar la aceeaşi căutare am dat peste un articol despre o aplicaţie pentru telefonul mobil, care te poate ghida atunci când îţi cauţi un job şi eşti confuz. Aplicaţia pare a fi mai bine realizată şi mai utilă în acest scop.

Singurătatea satelor româneşti

În România e criză de forţă de muncă. Am mai scris asta. Motivul, în mare parte, îl reprezintă emigraţia, dar şi îmbătrânirea populaţiei.

Cel mai bine se vede asta în satul unde locuiesc părinţii mei. De fapt e un cartier al unui oraş mediu, dar arată ca un sat, cu grădini, livezi şi vii, cu animale şi tot ce trebuie. Mulţi oameni lucrează în oraş, dar, ca peste tot, sunt persoane care nu au un loc de muncă. Şi care nici măcar nu şi-l doresc.

Părinţii mei sunt destul de în vârstă acum. Cu toate astea, nu vor să renunţe la grădină, la vie, la livadă, sau la găini. Însă toate acestea cer muncă, şi de multe ori părinţii mei nu mai fac faţă la atâta efort. Ar avea nevoie de ajutoare.

Şi, surpriză: nimeni nu e dispus să îi ajute. Desigur, nu a pus nimeni problema unui ajutor nerăsplătit. După îndelungi căutări, tatăl meu a găsit un bărbat care putea să îl ajute la descărcatul lemnelor, la căratul gunoiului de grajd, la toaletarea copacilor. Omul a venit de câteva ori şi l-a ajutat. A fost mulţumit de plata primită. Altădată i-a cerut bani de ţigări tatălui meu. Fără muncă. Uneori a primit, alteori nu. Apoi a tot promis că va mai veni, dar nu s-a mai ţinut de cuvânt. Tatăl meu a trebuit să se descurce singur cu toate. Are 68 de ani şi o gospodărie relativ mare.

Pe vremuri, la ţară se făceau clăci. Nu am cunoştinţă ca ele să fi fost un obicei şi în satul unde stau părinţii mei acum, şi unde înainte au locuit bunicii mei. Dar clăcile erau o modalitate potrivită de întrajutorare în micile comunităţi. Ele se organizau, pe rând, în diferite gospodării, iar vecinii veneau şi îl ajutau pe gospodar la muncă. Clăcile se încheiau cu o masă şi cu distracţie, astfel încât ele să nu fie percepute ca o corvoadă, ci ca o plăcută interacţiune socială.

Două week-enduri la rând l-am ajutat pe tata la culesul strugurilor. În rest, a cules singur, zi de zi, câte zece găleţi de struguri. Cu problemele de sănătate pe care le are, acest efort a fost, cu siguranţă, prea mare pentru el. I-ar fi prins bine o clacă. Sau măcar câţiva oameni muncitori, pe care să îi răsplătească aşa cum se cuvine. Dar de unde?

În lumea rurală, singurătatea e tot mai mare.

La graniţe e tot mai multă înghesuială.

http://blog.totmaramures.ro

Ce înseamnă “nu pot”?

Când ne alegem pentru prima oară o meserie sau o profesie, ne gândim că o facem pentru toată viaţa. Parcursul nostru şcolar este determinat de alegerea noastră. Chiar şi când optăm pentru un loc de muncă, credem, poate, că vom ieşi la pensie tot de acolo.

Dar vremurile s-au schimbat. Nu mai e ca în comunism, când ieşeam la pensie de la locul de muncă primit în urma repartiţiei de după absolvirea facultăţii. Economia de piaţă cere mai multă mobilitate, mai multă adaptabilitate. În ţările occidentale, reconversia profesională este un lucru obişnuit.

La noi, de multe ori, oamenii trecuţi de prima tinereţe devin reticenţi în a-şi schimba meseria, sau chiar locul de muncă. “Nu pot”, “e greu”, “nu voi face faţă” – sunt cuvinte pe care angajatorii le aud adesea de la cei care se prezintă la interviuri cu aşteptări prea mari. Grea e orice meserie, nicăieri banii nu curg de la robinet. Pe de altă parte, e firesc ca orice schimbare să producă stres şi să ceară efort. Dar, până la urmă, asta e viaţa – o continuă suită de schimbări. 

Ce e de preferat: să fii şomer, cu o idemnizaţie de câteva sute de lei, care oricum nu îţi ajung pentru a trăi şi care se oferă de către stat pe o perioadă limitată? Sau să începi să munceşti, cu curaj, cu atenţie, cu conştientizarea faptului că vei face greşeli, că vei avea multe de învăţat, dar că, în final, vei deprinde noi abilităţi? 

Învăţarea nu se face până la 18 ani, când absolvim liceul. Nici până la 22, când absolvim facultatea şi masterul. Învăţarea trebuie să aibă loc pe tot parcursul vieţii, pentru că creierul nostru are această capacitate. În plus, scăpăm astfel de rutină, de plictiseală, de plafonare, de toate aceste lucruri care fac rău calităţii muncii noastre, creativităţii noastre şi propriei stări de bine. 

Până la urmă, principalul hop peste care trebuie să trecem este să ne învingem temerile şi obişnuinţele. Să devenim deschişi la nou, la ceea ce ne oferă viaţa. Mai ales într-un secol în care tehnologiile se schimbă cu repeziciune, în care dispar şi apar noi meserii, în care oameni şi roboţi lucrează laolaltă, nu e loc de plafonare. Mintea noastră trebuie să fie într-o permaentă alertă, şi gata să absoarbă, ca un burete, informaţii şi deprinderi noi. 

“Nu pot”, “e greu”, “nu voi face faţă” – sunt cuvinte care trebuie scoase din vocabularul candidaţilor pentru un nou loc de muncă. Ele trebuie înlocuite cu expresii precum “sunt dispus să învăţ” şi “vreau să mă adaptez cât mai repede”. Abia atunci va fi bine atât pentru noul angajat, cât şi pentru angajator.

Joburi pentru fiecare. Trei cazuri reale

Ieri am fost la piaţă. O bătrânică sfioasă vindea ardei graşi. Erau mici, aşa cum aveam noi nevoie pentru a-i umple cu orez şi carne. Bătrânica ne-a dezvăluit un secret: cu o zi în urmă cumpăraseră de la ea nişte tineri. Doriseră ardei graşi roşii, pentru umplut. Bătrânica se mira foarte tare că se pot face ardei umpluţi, folosind ardei roşii. I-am spus că şi noi procedăm la fel, pentru că ardeii roşii sunt mai dulci decât cei galbeni. Ea nu ştia asta, deşi toată viaţa se ocupase de legumicultură. Ne-am înduioşat.
În centrul oraşului, lângă nişte magazine, întâlnesc adesea o altă bătrânică. Are flori de vânzare, nu din acelea cum se găsesc la florării, ci flori din grădina proprie, cu care obişnuia şi bunica să îşi înfrumuseţeze casa. Stă pe nişte trepte şi face buchete. Le vinde pe bani mărunţi. Iarna, are coşuri cu buchete de imortele, crenguţe de brad şi scai, plante care rezistă la frig. Nu-i e uşor, trebuie să stea tot timpul cu ochii în patru, pentru că poliţia o alungă adesea. Ştiu oameni care cumpără constant de la ea, nu pentru că le-ar trebui neapărat flori, ci mai mult din milă.

Tot undeva aproape de centru, un tânăr vinde ziare. Nu la tarabă, ci în mijlocul carosabilului, printre maşini. S-a născut cu un uşor handicap mintal, însă se descurcă. La sfârşitul zilei de muncă, merge acasă, şi mama lui îi numără banii. Apoi îi duce la ziar. Tânărul munceşte cinstit, este apreciat pentru eforturile lui şi, chiar dacă uneori mai face greşeli, este iertat şi încurajat.

Aceşti oameni muncesc. În condiţii foarte grele, cu o stare a sănătăţii deloc încurajatoare, aceşti oameni muncesc. Ei nu aşteaptă ajutoare sociale, nu aşteaptă ulei şi făină de la partid, nu fură, nu înşală.

Mi-ar plăcea ca în România să fie mai mulţi oameni ca ei. Mai mulţi oameni care să nu renunţe atunci când dau de greu. Care să nu refuze un job doar pentru că el presupune efort, atunci când banii de şomaj vin oricum. Mi-ar plăcea ca cele două bătrâne şi tânărul cu handicap să fie mai vizibili. Să fie văzuţi de politicieni. Să fie ajutaţi, ei şi alţii ca ei.

Sunt sigură că printre cei care primesc ajutoare sociale sunt mulţi oameni care nu pot munci. Care suferă de diverse boli, de depresie, de alcoolism. Şi care trebuie ajutaţi, mai bine decât reuşeşte statul român să o facă la ora actuală.

Dar, gândindu-ne la cele trei cazuri, noi, cei care putem munci, nu mai avem nicio scuză.